ce o orbeşte, ce mie-mi dă fiori.
Eu planez prin mii de sori,
ea mă vede şi timid trăsare.
Aerul ce i l-am dat
trăia în mine, a fost al meu,
de respirat prea greu,
iar ea s-a sufocat, treptat.
Şi noaptea mi-o aduce clar,
sub limpezimea Lunii,
ca o jertfă pe-un altar.
O rog să ierte şi să pice-n neant,
dar profunzimea ei este divină,
iar soarta n-are nici o vină,
căci eu am comis încă o crimă.
Alta poezie care imi place!
ReplyDeletemăi..
ReplyDelete