poemul unui muribund

am trecut ca un mort

prin fața unui oraș negru

în care pietonii își plâng

zilele și durerile de spate

căci ei își cară zilele

cum eu îmi car lipsa

de amor în suflet.

eu unul sunt un pieton

blestemat să mor în

ăst oraș de zgură

și puroi..

dar încă te caut

din ziua în care

te-ai prăbușit

în mine.

tumult

gâtul mi-e ca chedron

inima mi-e marea moartă

fluviile din vene ard ca gheena

iară tu ești ființa-fără-față

ce o caut printre munții

de beton ai citadelei negre

printre mii de pietoni bolnavi

și sper să nu fi doar o plăsmuire

căci eu somn în moarte

n-aș avea.

pradă

vreau în carne să te prind

din aer aripile să îți tai

să-ți rup coloana vertebrală

și

speranțele să ți le înec.

nu te mai merit

fugi de lângă mine

marș, tu înger frânt.

noi.embrio

noiembrie

își poartă

numele tău

azi. azi tu

mi-ai apropiat

iarna de inimă

iar eu de inimă

iarăși te-am tras

să mai aștepți

încă o oră

în parcul rece

și lipsit de viață.

probleme cotidiene

urăsc liberul arbitru

iar duminica nu-i sfântă

sunt matinal

mor repede

iar în bucătărie

îmi usuc gândacii

în paharul cu vină.

cămașa unei vieți fără amor

cămașa unei vieți fără amor

pătată e de negrul laptelui matern

iar capa îmi atârnă ca o cârpă

ce-mi șterge ochii de cenușă.

monotonie

dependența de spațiul interior

îmi dă tendințe masochiste

iar lipsa de tăcere și amor

mă face un martir cu tente hedoniste.

ochii tăi artificiali

cu ochii de aluminiu

mă laşi iar să te văd

în ochii tăi artificiali de zgură

simt furie, dezgust şi ură

culoarea ochilor ţi-e nestatornică.

doar săracul  iris alb

şi cenuşa care-i prinsă-n gene

îmi mai dau speranţa

că încă nu ai orbit.

întunecare

singur pe lume

mă strânge

mănuşa de oţel

şi

desculţ alerg

sub 0 grade.

întunecare. îmi

cântă-n cap

marquita,

iar vameşul ploilor

rămân tot eu.

te-aud marquita!

te aud.

anomalie

Trecând prin valea

selenară

un călător timid

dezgroapă amintiri

străine

ce-l scot din

luntrea sa de paie

şi-l fac rege-ntre termite.

omul arbore

îmi alesesem

un arbore

dar genunchii

mă speriau.

când mă uitam

în apă

eram vată

şi oasele

aveau

un vid străin.

azi, mă ususc

în lumina

ei.

amprente

de fiecare dată

când ei

se culcau

formau

fireşte

urma

unui fioros

oh!

omul stea

odată era

omul stea

apoi

am venit

afară..

îmi plăcea

ne plăceam

ne priveam

vorbeam.

sandalele ei

eleganţă

pe frunte

îşi mutilase

umbra.

scria

spuneam

scria

spuneam

şi doar acolo

umblam

despletiţi.

odă în mediu arctic

când trecea, albă

cernea seara în sălile

altora

şi urlam

aleluia! răguşit..
azi

îmi port umerii mei

fără să ştiu caut

fără o caravană a mea

şi urlu

aleluia! răguşit..

evoluţie

Proces cumulativ

aflat într-o continuă acceleraţie

ai făurit din embrionul

umanităţii

acea fiinţă plăpândă,

un trup ce-şi poartă

sufletul în mână,

ce populează

cerul cu demoni şi zei,

ce-şi cerne fiinţa-n

alte fiinţe

şi ucide fiinţe.

om,

orele-ţi par

a fi numărate

de propriile arme,

iar somnul veşnic

nu te va scăpa

de creatorul tău

nuclear.

noua stâncă

Miezul nopţii preistorice,

corpuri calcaroase-n zare,

triburi rătăcite

prind conturul unui

monolit de gheaţă

şi din stele

îşi croiesc

viitorul.

ei au în faţă

noua stâncă,

ce îi ţine posedaţi

într-un dans

brutal

de forme

şi fantome,

ce le colorează fiinţa.

fără titlu #20

lumina se aprinde sacadat

în labirintul amintirilor mele

şi mă întreb din nou

dacă sunt singurul om trist

şi mă intreb dacă într-adevăr exist

să simt cum caldul sângelui

ademeneşte curvele de iele.

fără titlu #19

un călător, pe un drum de ţară

un drum de cristal, iubiri din trecut

târându-şi povara

fericirea amară

strângând amintiri

într-o traistă de ceară.

fără titlu #18

iarăşi pierd din raţiune,

centimetri cubi de timp.

obosit, gândesc atâtea,

prins mereu-n acelaşi limb.

fără titlu #17

nu sunt nici umbrelă, 

nu surprind culori, 

nu pictez cu acuarelă 

şi am trupul odihnit pe flori.

fără titlu #16

şoapte reci şi aspre

ţie-ţi pare că reînviu

când tu mă urăşti mai tare

dragoste pe piele-mi scriu.

fără titlu #15

lasă ploaia să îţi curgă în şiraguri de cristal

să alunge furia încleştată-n suflet

şi timid s-aducă somnul;

fugitivi în altă lume

suntem noi

sunt eu

eşti tu.

fără titlu #14

îmi vreau apocalipsa

sunt foarte plictisit

plâng după apocalipsa

ce ani de zile am cerşit.

fără titlu #13

mătasea pielii tale

mă zgârie pe zi ce trece

şi numai eu ştiu

cât ne doare

cu adevărat

amorul ăsta rânced

şi turbat.

fără titlu #12

trup de catifea

mă arde trupul tău

braţe de cristal

prea fragile să

mă ţină în braţe

prea mult timp.

prea mult timp

rămas între noi

într-o noapte de vară

ne bem iubirea

pe o canapea.

fără titlu #11

ce secunde iroseşti

şi unde?

ce ascunzi sub

palmele-ţi plăpânde?

o crimă

cu artist necunoscut

sau doar cheia

către paradisul

tău pierdut?

abisul zilelor fără de tine

Ochii tăi s-aprind

când noaptea vine

peste noi, copilă dragă,

fată-din-vis,

păpuşă nosferatică.

amorul meu

e un abis

şi ziua

este doar un chist

un foc nestins.

tot ce e pierdut

Tot ce-i pierdut

e viaţa mea,

în braţele tale,

dar tu?

ce ai pierdut în mine?

Tot ce e pierdut

e doar o dimineaţă,

în care te-ai trezi

fără de mine-n viaţă.

Tot ce ai pierdut,

sunt tot.

eu.

blestem apocalipsa!

Apocalipsa a fost de mult

şi amintirea ei eşti tu,

amor rânced şi surd,

ce-mi fură ani din veşnicie!

eu sunt liber de păcate,

m-am născut plângând

şi doar blestemul strămoşesc

e, poate,

calea mea către avânt

ori

la final, un dulce pat,

mormânt.

fără titlu #10

clipe de catifea,

diamante şi rugină,

sunt doar un egoist,

murdar, pervers,

te-nţep ca o albină.

culori şi oameni morţi

Te rog, adu-ţi aminte

de dimineaţa-n care

ţi-am spus că te iubesc,

că eşti a mea culoare.

Eşti roşu

pentru focul inimii,

Eşti negru

pentru nopţiile pustii,

Albastru

pentru iarna fiecăruia,

Eşti albă,

căci sunt mort acum

şi

tu eşti moartă.

fără titlu #9

eşti neagră seara asta,

eşti floarea fără vină,

iubirea e o curvă,

eu sunt a ei lumină.

fără titlu #8

lacrimi, lacrimi grele,

lacrimi pe obrz,

lacrimi, lacrimi reci,

lacrimi curg pe faţă,

lacrimi palide,

lacrimi de topaz,

bolnave,

bolnav îs azi.

copilul verii

Râde-le în faţă, tu, fecioară,

Oamenii te pot urî oricând,

Doar să te arăţi puţin slăbită,

Iar iubirea ţi-o vor frânge!

Copil al verii, tu nu mai plânge,

Aruncă-ţi inima în palma mea!

fără titlu #7

amintiri de ceară,

visele m-omoară

şi doar mângâierea ta,

fecioara mea,

ascunde calmul verii

şi dulceaţa mierii.

fără titlu #6

lacrimi de neputinţă,

eleganţă, tumori,

dureri cerebrale,

atacuri de cord,

plăceri neîmplinite,

iubire, tu mori!

fără titlu #5

iubire, bibelou de porţelan,

te frângi,

îţi pierzi al tău elan,

când amintirile

mustesc a nepăsare,

tu laşi în urmă

chipuri sparte,

nopţi amare.

fără titlu #4

rău de mare

simt în vene,

navingând pe gene

şi pe buzele tale;

frică e în ele,

ploaie-n ochi, în zare

mişună insecte

şi mă-mput de ele,

moarte-n toate

îmi apare.

fără titlu #3

oameni morţi

în oraş

pe străzi, pe balustrade,

stau

şi-aşteaptă un tramvai

ce îi va trimite-n

moarte.

fără titlu #2

stânci de fier

îmi sunt picioarele,

obosit de-atâtea zile,

drumul prin deşert

mi le-a uscat

şi trecut în amintire.

fără titlu #1

priviri însângerate,

copii forţaţi să plângă,

e totul doar joacă;

o viaţă muribundă,

o mamă prea flămândă.

săracul călător - ea

Sunt zile-n care

cerul plânge

şi totu-i o furtună,

potop de lacrimi

suspinări de zgură.

După-amiezile dormind

sub patul prăfuit,

mă ţin închisă-n trup

şi-n casa mea de stufăriş

îmi suflă vântul fantomatic.

săracul călător

M-aruncă-n serile senine

şi în cele plumburii,

în care norii se adună

şi cu soarele, ei fac copii.

Iar noaptea este cea care-mi zâmbeşte,

căci nu arde niciun foc pe mare.

azi adorm din nou fără de tine,

tu copil pierdut în zare.

pierduţi în sentimente

Toată lumea a început

să iubească

acum că noi am murit.

am fost un accident?

sau doar pierduţi

în sentimente?

o dragoste ca o cometă

rară, letală şi

mult prea departe

de acest Pământ.

oh, dar
tot ce-am fost,

am fost doar rânduri scrise

pe epidermă.

iubito, fugi

iubito, dacă aripile-mi sunt prea scurte,

nu merit zborul lor.

iubito, smulge-mi penele de pe suflet,

căci nu merit căldura lor.

iubito, fă-mă hrană pământului,

căci nu merit înaltul cerului.

iubito, fi al meu călău

şi arată-mi calea spre iad.

iubito, fi al meu mântuitor

şi nu mă uita,

căci nu am ştiut ce fac.

iubito, ce renaşti ca pheonix,

din mine renaşte acum

şi fugi iubito de mine,

de himera ce voi

deveni fără de tine.

pădurea îndrăgostiţilor Ω - poemul unui apus

Ce ne face să ticăim,

să ne sărutăm,

să ne distrugem

atunci când iubim?

ea este tunetul,

eu, doar un fulger,

iar o ploaie acidă

ne înconjoară,

ne înghite,

ne sufocă,

ne aprinde.

măruntaiele îmi plâng,

iar ochii îţi cer iertare.

EU îţi cer iertare!

pentru ce nu am avut,

pentru soarele în care m-ai scăldat,

pentru omătul ce ţi-am cernut pe inimă,

pentru a mea crimă,

pentru cuvintele ce îţi scriu

îţi las trupul liber şi odihnit,

căci trebuie a fugi de mine.

îţi las sufletul sfârtecat,

căci nu ştiu a mulţumi.

îţi las un ultim te-am iubit,

căci astăzi, în pădure

şi iubirea a murit.

ultimele zile - om

O maşină, o inimă

un apendice din mine

atârnă inima,

capul mi-e la azil,

braţele trag lanţuri

ce-mi ajung la picioare;

Omul din mine

e pe moarte,

iar eu,

pe piatra sa funerară

dansez!

Restul de om

arde în cuşca

de metal ruginiu,

sângerând

în abator.

Mi-e milă de om,

căci e slab.

Mi-e milă de om,

căci se hrăneşte

cu vise.

trupul meu mă doare

mă arde şi spatele

cum mă ard şi picioarele,

mă ustură ochii,

de fum îmi ard sinusurile.

gâtul mi-e uscat,

dar limba mi-e umedă,

pe tine te-ar vrea,

să te întindă pe pat.

iar dinţii mă muşcă

de buzele-mi aspre,

urechi nu mai am,

să n-audă de sunt.

firele de păr sunt albe,

căci din mine iarna n-a trecut.

sub unghii îmi mişună sânge,

pe mâini mi se întinde,

pe braţe ajunge,

în inimă intră

şi sternu-mi străpunge.

gleznele nu mă ţin,

genunchii îţi fac plăcăciuni,

din tălpi îmi ies cuie,

din palme tăciuni,

iar glasul mi-e rânced

şi scuip doar minciuni,

când trupul îmi plânge,

nu cer rugăciuni.

camera III - salon de spital

Sunt pacient fără de boală

sunt ţintuit iară la pat

de a ta lună amară

de tenebrele din cap.

Mă ustură retina

şi irisul mi-e mort

dragostea este de vină

vasul ni s-a scufundat în port.

Poate patul ne-a iubit

poate el ştie secrete

despre cum eu te-am răpit

despre cum simţim regrete.

Iar pereţii ne aud

şoaptele ce-am sărutat

un amor dulce şi nud

un amor ce a murit la pat.

ghinioane IV - insomnie şi frici

Patul a-nceput să-mi pară

un străin, un vagabond,

ce-mi cerşeşte îndurare,

nu coşmaruri,

ci doar somn.

Şi-ntr-o comă-n braţe

vagabondului de i-aş cădea,

mi-aş plânge fericirea;

eu caut vise fără moarte

şi-n somn văd nemurirea.

ghinioane III - muzică şi demoni

Ce este muzica?

Este căpriorul vânat,

vânat de lupi,

de lupii demonilor din mine,

demoni ce vor să

îmi rupă oasele,

oase fragile,

atât de fragile

încât versurile

îmi tremură pe foaie.

E pădurea

în care se ascunde

căpriorul vânat,

marea în care

m-am înecat,

izvorul plin

de picături

de viaţă,

trecut ce-i şters,

viitor ce-i alterat,

căminul fără de părinţi,

singurătatea mea.

Muzica e un demon,

căci muzica

m-a vânat,

pe mine,

căpriorul

speriat...

pădurea îndrăgostiților XIII - final de drum

 Ploua cu zâmbete, 

 ploua cu 10 sori, 

 în ziua 'ceea 

 în care tu mi-ai 

 spus: suntem condori! 

 aşa că lasă-mă să zbor, 

 căci eşti plin de stânci 

 şi aripile îmi omori. 

 eu sunt un zmeu - am plâns, 

 iar ea vrea îmbrățişări, 

 îmbrățişată ea vrea să fie 

 de aer, de amor şi feerie. 

 sunt invalid, 

 căci am atrofiat 

 şi ultima fărâmă 

 de amor 

 din tine 

 am furat, 

 iar penele în cioburi 

 eu ţi-am transformat. 

  captivi ca două păsări

noi am fost,

în pădurea îndrăgostiţilor

am fugit,

dar fără rost.

 Iartă-mă... 

*R*

pădurea îndrăgostiţilor XII - nordul ne-a (a)prins

Eu nu sunt un peşte,

sunt uscat ca un deşert,

eu ştiu doar suflete-a arde

şi vreau doar ca să mă iert.

În ierburi putrede eu stau întins,

de tine, draga mea,

să uit aş vrea,

dar Nordul iar în aripi,

el ne-a prins

şi-n inimi înc-un bec

ni s-a aprins.

urbanistică

Înconjurat de vălul de beton

stau şi privesc apusuri,

arzând ca aştrii muritori,

răpesc priviri de şoim

şi văd cum cârduri lungi de oameni

îmi înoată la picioare,

răpesc priviri de şoim,

căci viaţa-i trecătoare.

pădurea îndrăgostiţilor XI - polii iubirii

Opuşi ca polii,

mai magnetici doar

când ne iubim,

în paturi diferite

ne-am obişnuit însă

să locuim,

să stăm îmbrăţişaţi,

deşi afară şi în tine

plouă mărunt cu

lacrimi de iubire.
eşti o inimă

obosită, căreia i-am

ars eu ultima făclie

şi-am lăsat-o să se usce

în pământ,

într-o cutie.

peisaj urban

Nori de argilă se lasă

luna de lut răsare

peisajul urbei devine

iar o junglă deasă.

Pierdut prin umbrele sale

sunt eu, pietonul

ce se simte urmărit

de potăi pline de bale.

Un pieton eşti şi tu

mireasă te-a făcut oraşul

şi cu ciment pe pleoape

în somnul urbei ai căzut.

Doar eu, coşarul prăfuit

al inimii rău sanitar

am smuls în seara asta

de la mireasa urbei

un zâmbet de cleştar.

pădurea îndrăgostiţilor X - trupurile noastre

Linia dintre abstract

şi realitate

e o linie fină,

precum pielea ta,

precum părul tău,

precum tine.

Gânduri fine trec

bariera dintre noi

şi acolo

se adună în trupul

nostru,

căci noi am fost cândva

unul

şi vom mai fi,

căci trupurile noastre

au puncte comune,

precum ochii noştri,

precum braţele noastre,

precum buzele noastre.

trupuri II

Noi suntem sclavi ai trupurilor:

în trupuri învăţăm a fi om

şi tot în trupuri murim.

Suntem legaţi înăuntru

cu fibre şi muşchi,

cu nervi şi sub uşi

ne ducem povara

trupurilor grele ş-amare.

Dar ele, ca trupuri,

ne leagă de altele,

ce se leagă de noi

sub complexe şi vise,

enunţând amoruri interzise,

căci noi, ca fiinţe,

suntem doar trupuri,

seminţe, sădite în lut,

din care cresc membre,

ce strâng sau se rup.

trupuri I

 Trec zilele precum 

 trec în neființă trupuri 

 și cui îi pasă de cei rămași 

 în urma tunetului, 

 în urma Noului An, 

 în Ajunul Crăciunului? 

 mereu trec în neființă trupuri: 

 trupuri fragile, 

 pline de fier, 

 pline de aur, 

 pline de suflete. 

 trupul tău 

 e plin de suflete! 

 de ce să treacă și el în neființă? 

 nu îți pasă de cei rămași... 

 în urma tunetului 

 rămâi mereu în urmă. 

poem anonim 1

 Inocent, pierdut, 

 o victimă! 

 Pentru tine 

 sunt victimă, 

 sunt ars 

 și arse-mi sunt 

 foile din caiet, 

 iar coperțile 

 s-au ros între ele, 

 s-au ros ca emisferele 

 minții mele, 

 s-au ros ca niște câini, 

 de dorul tău, 

 amor și poezie. 

 Și le aud cum plâng, 

 filele, copilele 

 inocente, pierdute, 

 victime!